Intr-adevar cam asa ar arata coperta amintirilor noastre incomplete. Sau ma rog, schioape, daca ar fi dupa tine:  carton vechi (de dinainte de revolutie), o editura obscura, mult rosu, si cuvinte de plans fraged: intamplator draga mea, mi-am amintit de tine.

Apoi prefata. Pentru care, apropo, mereu am stiut ca ai un talent ascuns. Cand zic ascuns, ma refer evident la mine. Acolo tu ai scrie versuri  proaste si moi, ai folosi cuvinte ca mansarda, suflet sau portocale, te-ai da mare ca esti sentimentala si imperfecta. Dar prefata, (dupa cum bine ai invatat din cartile tale primite cadou de la prietenii mei), trebuie sa fie un lucru serios.  Plin de pupici ce-i drept, dar atat de serios incat a doua zi il uiti.
 
Cum sa iti scriu?  Sau, mai bine spus, de ce sa iti scriu?
 
Capitolul intai -poti fi sigura de asta- o sa-l ard de cum il termin. Si-o sa-l termin(i) intr-o luna, si-o sa arda nestingherit apoi, ca o padure obosita, in forma de ceva, mirosind a previzibil.
 
“Te contrazic, mi-ar spune ea,
Daca a ramas aceeasi.
Te contrazic, caci te visez.
Si te visez fara coperta,
Fara culori.
Numai pe coli
A4,  ca-n scoli.
Iti amintisi de mine.
Intamplator, zici.
Bine.
 
Dar sulfletu-mi mereu pe branci ?
Care-mi ordona noaptea dupa 12 “plangi!” ?
Stii doar capitole sa frangi,
Stii doar odihna sa-mi alungi.
Recunoaste. Ai doua inimioare stangi.
 
 
Si uite, te visez mereu in blugi.
Negri.
Lungi.
Hai fugi.
Ca vad ca te grabesti sa razi ca prostu` de mansarde si portocale sincere”