In dimineata aia ne-am aliniat cu totii ca pentru “Tara-tara vrem ostasi”, desi noi nu eram aramata, ci niste copii, si nu doream ostasi, ci mancare. Pe langa noi treceau asa: pe orizontala femei, barbati si caini bine imbracati, frumos colorati; pe verticala fulgi de zapada. Noi toti eram 6 si eram prieteni. Mai intai cu strada, apoi intre noi.
 
Vizavi, doua geci groase se pupau la zero grade. Se pupau nemiscat, albastre si indragostite. Caciulile portocalii se pupau si ele ceva mai sus. O dovada simpla si emotionanta ca te poti bucura de leagan fara te legeni, cu tot cu frig, zgomot, si ce se mai pune de-a curmezisul iubirii noastre nowadays. Pe aleea gecilor, zeci de bancute goale,imbracate in alb; nimeni nu se aseaza pe o bancuta plina de zapada. Nimeni nu mai iese la poarta sa dea, daca a apucat sa intre in casa.
 
Cam asa eram noi. Din casa-n casa, din ras in plans.
 
Barbatii bine imbracati si frumos colorati frunzareau brazii, ii alegeau, apoi negociau la sange pretul unei relatii de 2 saptamani dintre om si pom. Doamnele pe tocuri galagioase miroseau frumos: a merry christmas, a cadouri, a norocul cu care Doamne-Doamne le-a facut cinste. Cainii isi opreau stapanii la cate un garduletz, miroseau zapada, apoi o ingalbeneau scurt; zaboveau o clipa in plus, doar cat s-auda de la celalalt capat al lesei un al nu stiu catelea “haaai odata” din viata lor.
 
De la numarul 32, doamna cu parul violet iese cu o caserola plina de sarmale. (Pentru ca uneori asa pateam noi, dadeam din plans in ras).
La numarul 32 sunam dupa 3 minute ca sa returnam caserola.
 
Culorile orasului incepeau cu noi si se terminau cu nefericitii care inca nu dadusera peste doamna lor cu parul violet. Doua beculete ex-verzui fumegau la concurenta cu respiratia unui copil fara suzeta.

In seara aia de 25, aliniati pe o bancuta scuturata de zapada si de regrete, stateam toti 6, contrazicandu-ne pe rand, daca s-o luam de la capat sau nu, daca sa ne jucam ceva sau nu.