Am stat cu mainlie la spate, cu privirea pe “doamna”, si am asteptat sa ma fac mare, ca sa pot apoi sa-mi numar batranetea odata cu lunile in care-mi fac abonament la metrou.
Cu mainile la spate, in semicerc, poate ca am fost singurul copilas de la gradinita care nu stia decat o singura rugaciune: Inger ingerasul meu. O spuneam in gand ca si cand ar fi fost scrisa de apostoli in versuri: sacadat, cu puncte de suspensie, ca o tehnica de negociere in fatza lui Dumnezeu.

Pe la orele treispe, stransi in jurul cate unei mese, deveneam una cu mushamaua inflorata. Nici nu stiam ca inca de pe atunci viata facea meditatie cu noi.

Astazi, anexati anului 2008, stam metaforic cu pixul intre degete si luam notite asa cum ne dicteaza aceeasi viata. Uneori stam si altfel: cu mainile la spate, la cate o coada cam lunga, iar cand ne vine randul, in fatza ghiseului, ne aplecam un pic, ne fixam privirea pe “doamna”, si-o rugam sa ne mai dea un abonament la metrou.