Am ajuns in Fribourg la 01:10, asa ca m-am culcat de cum am ajuns, fara macar sa-mi spun rugaciunea sau sa dau smsuri acasa ca am ajuns cu bine.  M-am trezit la 6 dimineata; devreme ca naiba, dar am avut doua motive bune. In primul rand din bun-simt. Nu avusesem timp sa ma conversez cu gazda mea in seara precedenta, asa ca am vrut sa petrecem cat mai mult timp impreuna dimineata, nainte sa plecam fiecare pe unde avea treaba. Cand s-a trezit, se afla in toane bune, spre norocul meu:

Cel de-al doiloea motiv a fost chiar organismul meu. Suporter adevarat (dar cam emotiv), el imi brazdeaza pantecul cu o  forma usoara de diaree in dimineata oricarui meci de o reala importanta. De-a lungul timpului am invatat sa-l inteleg, si sa nu-i bag pumnul in gura in situatiile astea, dandu-i furazolidon, boabe de orez sau mai stiu eu ce.
Am plecat spre marele meci din marele Zurich pe la 10 si am ajuns la 12 si ceva. In gara, Chivu era cel mai frumos baiat de acolo. Mi-am cumparat un tricou cu Romania si am demarat spre centru.

La iesirea din gara, niste romani pusi pe bere si caterinca strigau in cor “emo emo emo” unui biet elvetian de vreo 18 ani, cu mutra de punker. Bine i-au facut, romanii sunt cei mai tari !!! Cand am facut poza, victima deja imi iesise din raza vizuala, dar slava Domnului, buna-dispozitie din sanul alor nostri, nu. 

Mi-am ridicat biletul pe baza vaucerului,  pe la ora 12, asa ca aveam circa 5 ore sa vizitez orasul care cica are cel mai ridicat nivel de trai din Europa. Nu e mare lucru de vazut. Buna-stare, banci gri si golden ritrieveri pe toate drumurile. E misto…daca iti place genul asta de viata
>

M-am asezat pe o bancuta (bancutele sunt rare acolo, nu stiu de ce), mi-am scos din rucsac echipamentul, si am inceput sa ma pregatesc pentru ceea ce avea sa fie una dintre cele mai frumoase zile din viata mea. Dupa o jumatate de ora eram gata de actiune, asa ca am intrat pe stadion. Mai aveam circa 2 ore la dispozitie sa(-mi) fac niscaiva poze.

Mi-am facut fara indoiala si cativa prieteni

Cu 20 de minute inainte sa inceapa meciul, stadionul era aproape plin. Italienii erau cam multi, ce-i drept,

dar si ai nostri erau in mare forma

La ultima faza am tremurat din toate incheieturile. Parca il si auzeam pe Gradinescu: “Hai baieti, una si gata ! Pirlo va bate acest ultim  corner, se apropie, centreaza, respinge excelent Cociiis !”

Pe marginea meciului in sine trebuiesc facute cateva precizari, cu riscul de a plicisi: 1. Toni e imens. Era cu un cap mai inalt ca Goian si de doua ori mai lat. 2. Grosso e si el ditamai omul, ceea ce la o extrema vezi foarte rar; totusi e rapid si tehnic.  Trebuia sa le zic si p-astea ca sa pot face urmatorul pronostic: Italia bate Franta. Imi pare rau, ne trebuie victorie.

Despre bataia de la meciul Elba Timisoara – Rapid Bucuresti,  la baschet. Scrisoare trimisa de unul dintre batausii sarbi lu’  fracsu. 

Draga Pedrag,

In Romania eu ma simt nici prea-prea, nici foarte-foarte, ceea ce, daca ma gandesc bine, iti doresc si tie.

Inca nu am apucat sa imi fac blog, asa cum am promis cand am plecat din tara, asa ca iti scriu cateva randuri pe fuga. Inca de la inceput te-as ruga sa-mi ierti scrisul dezlanat,  necaracteristic mie, dar sunt nevoit sa scriu cu stanga deoarece dreapta o am in ghips. Stai linistit, nu-i nimic grav. A fost etapa sambata, si stii cum e la astia, te bandajeaza pentru fiecare zgarietura. Niste mimoze. Te rog sa nu-i spui nimic mamei de micul meu accident, n-as vrea sa o ingrijorez aiurea; totusi, in cazul in care nu te poti abtine, fa bine si mentioneaza-i ca i-am dat-o bine de tot numarului 33.

Ca sa fiu sincer, acum regret cele intamplate. Nu, nu bataia in sine. In definitiv, a fost pentru prima oara cand m-am simtit ca acasa (vorba lu’ tata: o bataie intre sarbi e ca o plescavita* bine facuta). Regret in schimb ca meciul era deja castigat in momentul in care ne-am luat la hartza; se terminase; bai, nu stiu, parca ne bateam fara noima. La un moment dat nici nu mai stiam in cine sa dau, toti vorbeam aceeasi limba, toti injuram la fel, toti ne imaginam ca ne luptam cu albanezii, fi-le-ar patria proaspat dobandita a dracului. Noroc cu niste tineri de treaba (romanii chiar sunt saritori) care au coborat din tribune si au dat o pata de culoare (rosu s-a dovedit a fi culoarea) intregii neintelegeri/cafteli/paruieli, cum vrei s-o numesti.

Pedrag, stiu ca ti-am promis niste poze cu mine jucand. Sa stii ca n-am uitat. O sa le fac cat de curand. Chiar mai curand decat speram, pentru ca nu m-au suspendat decat doua etape, iar recursul are toate sansele sa-mi fie favorabil (in Romania nimic nu e niciodata batut in cuie, asta s-o stii de la mine, fratioare).

Trebuie sa inchei acum. Mi s-a uscat ghipsul, si trebuie sa ma duc pana jos sa scot bani de pe card, ca cei de la spital au folosit ghipsul lor. Au reguli stricte astia p-aici, nu-i ca la noi. Te-am pupat.

Al tau frate,
liber in spirit si iute la manie,

Miodrag

*mancare traditionala sarbeasca

Efortul sa vina, mi-am spus. Si sudoarea sa se stranga in josul meu ca si unic premiu ca invat sa alerg. Si am ales sa-mi misc bratele pe langa corp, sa-mi ajut creierasul pustiit de pixeli, sa beau apa cu voluptatea bizara din reclame. Genunchii colturosi, obisnuiti cu intunericul de sub birou, scartaie mai intai ca pentru ei, apoi ma anunta spasiti: “2 kilometri, mai mergem ?”

Expir acum gramajoara de lancezeala pe doua saptamani. Alerg in dodii, cu privirea uneori luata in primire de chioscuri si chistocuri de culori asemanatoare, cu obrajii mei tineri, combinatie primara de gelben initial si rosu descoperit. Alerg portocaliu. Laba piciorului imi creste milimetric, cu unghiile pe post de baionete mai eficiente cu fiecare metru lasat in urma. Sange si sudoare intr-un episod-pilot al vietii mele pe care l-am ratat sistematic de-atata timp.
“5 kilometri asadar; mai mergem?”

Un potential obicei. Unul sanatos chiar si acum in fasa fiind, pe cale sa-mi inunde nu doar narile si plamanii ci si viata. Exuvii de bun-augur le-as spune in timp ce ochiul stang sfarseste din lacrimat: gata cu racoarea diminetii. “8 kilometri” aud intr-o genuncheasca stricata dar mandra.

Trebuie sa-ti stabilesti un scop atunci cand alergi. Trebuie sa stii ce vrei de la tine intr-un moment anume, si niciodata sa nu….8 kilometri ??? Dumnezeule, cum ma mai intorc acasa ???

Cum as alerga daca as fi in stare sa alerg? Cum m-as misca pe linia continua a existentei mele betegi daca as fi capabil sa ma misc in voie? Uitati-va pe pista de atletism a stadioanelor civilizate in timpul unui meci de orice. Acolo sunt eu. Stiu, cameramanii nu prea ne filmeaza ; sa-i intelegem, nu vor sa deprime. Voi sa prindeti totusi imaginile din zbor ca o unica favoare ce v-o pretindem cu juma’ de gura.
Nu va luati dupa cei ce sesizeaza in gura mare paradoxul ca stam “saracii” pe pista de atletism intr-un carucior cu rotile. Uneori agerimea mintii zau e de cacat.  Nu-i cazul sa va imaginati cum am ajuns asa, nu trebuie sa faceti donatii schioape si anonime. Noi vrem sa va vedem cum alergati ca apucatii oricand, oriunde, din orice motiv. Puteti inventa vreo nedreptate mai mare decat sa nu alergati cand puteti s-o faceti ? Faceti-va mila de noi si miscati-va in toate directiile  sub nasul nostru cat e ziua de lunga, grasilor, putorilor, ocupatilor, muierilor, betivilor, obositilor artificial, calculatoristilor fara jena si fara constiinta. Fiecare carte cumparata de pe saituri, fiecare pizza comandata acasa, fiecare tura nesimtita cu liftul de la parter la 2 si invers, fiecare fotbal pe sintetic ratat din cauza unei emisiuni cu basescu, toate astea ne distrug incetul cu incetul, ne fac sa barfim singuri, in pozitia sezut, dusmanindu-ne propriile lacrimi care ne cunosc atat de bine si se ivesc constant si ranchiunos, netinand cont de varsta, ora sau deceniu.

Uita-te la mine nu in pamant ; nici in monitor…ma ce dracu uita-te la mine. Te cred ca-ti pasa, zau ca te cred. Da’ nu mi-o mai spune. Mai bine arata-mi cum iti sta in sort.

-Ce urli ma asa? Ce, iti dau tie ceva aia daca urli asa?
Vorbe de mama, pe care le auzi abia a doua zi ca un ecou iubitor; si Gica mai scoate un fault.

Un “bine ai venit” clatinat, dat unei dimineti ce anunta tot farmecul de pe lume, toate mirosurile copilariei, toate prieteniile neglijate. Milioane sub dominatia a 11. O seara ca o viata, dar cu destinatie deturnata: aici ragusim, nu murim.

Copertile caietelor de dictando sunt strivite de echipe probabile in stilou si pix. E o salata violeta si densa acolo la sfarsitul caietului de istorie, o bucurie care te vibreaza mecanic spre clipa asteptata, ca un tren vechi defiland printr-un camp de maci, camp-stavilar-de-respiratii. 

Un gand optimist imi rasuceste buzele a zambet: poate dam 3 goluri repede si gata emotii, gata arbitru neatent, gata somn in noaptea asta.

-Gata-gata sa crezi si tu, imi sopteste macabru inima si-si reia palpitatiile odata la 5 minute.  Suntem o natie de microbisti rezistenti daca facem fatza la asa presiune, mi-am spus mandru in gand.

Clipa a venit in tromba si a pus frana in dreptul familiei mele, a apartamentului meu de la parter, a televizorului Goldstar si a postului public de televiziune. Astia ai nostri in galben ii bat pe astia ai lor in dungi albe si albastre. Un atacant care astazi vorbeste frumos si un stangaci de soi l-au trimis acasa pe Maradona. O NEBUNIEEE !!!
-Mai incet mai copile ca te-aud vecinii!
Un pumn in masa discret, matur, de nemultumire; si Mutu mai scoate un fault.

Domnule Marinescu, de ce nu lasi dumneata mopul acela o clipa ca sa savurezi briza asta racoroasa de pe casa scarii? E asa bine aici la etajul 5, langa balustrada asta visinie, iar dumneata te incapatanezi sa pastrezi liftul curat.

Cand aveam 7 ani, domnul Marinescu a luat o seringa invizibila si mi-a facut cadou un virus. Spre norocul meu, nu am scapat nici astazi de el. 32 de indivizi, regi, nebuni, regine si cai, insirati ordonat pe un lemn plin de patratele si-au dat intalnire in seringa domnului Marinescu si s-au napustit in sangele meu. N-am avut nicio sansa.
O banca verde si un copac in varsta ne tineau companie in timp ce ne jucam cele 5 partide pe zi. Mutam cu orele; fara vorbe, fara istorie recenta. Doar zambete si incheieturi survoland tabla de sah, uneori cu miscari sigure, alteori tremurand .

Era o vreme cand era usor sa tii liftul curat si prietenii aproape. Cam pe atunci se re(nasteau) notiuni. De la fotbal in fata blocului, la sah pe o banca verde sub un copac veteran, toate incepeau cu tine.

Inca tresar cand deschid cu calul la C6 si joc cu ‘negrele’; numai ca acum joc mai mult cu calculatorul, e mai rece. Si e tare neproductiv sa-ti fuga somnul dupa o partida de 2 ore pierduta la limita impotriva unui Pentium 4. Singura sansa e sa bati, pentru ca altfel risti sa n-ai spor a doua zi la munca. E singura sansa.
Am 37 de ani. Cartile mele de sah stau aliniate ca niste pioni adormiti pe un raft al treilea de sus in jos al unei biblioteci mostenite. E o mica avere pe raftuletul acela cu miros de copilarie, care stie nu numai sa dascaleasca, ci si sa ridice moralul. O poveste de dragoste ce dureaza de 3 decenii intre un oarecare si un joc adevarat. 

Domnul Marinescu ma viziteaza uneori in noptile victorioase, linistite. Nu da sfaturi sau incurajari, niciodata n-a facut-o. In schimb sunt diminetile alea in care imi aduc aminte ca prin vis ca nu orice infrangere este un esec…Mat tinere! Ce faci, dormi?..

Un tanar programat sa se trezeasca frumusel la ora 6:20. In fiecare zi.
Visul preferat este acela in care copilul cu orar fix, variabila de 11 primaveri va ajunge cineva. Nu putem sa agatam verdicte inca, dar putem spera.

In miezul fiecarei zile, cele doua vieti ale sale se saluta rece: pe maini e plin de cerneala, in genunchi de rivanol. In prima banca ajungi sa stai daca esti promitator, chior sau mic. El sta in a doua. Evident sunt altii mai mici ca el.   

Destinul a hotarat: va ajunge fotbalist. Gafaieli contra lire sterline daca visul i se va implini integral.
In sud-estul terenului, lipit de tusa, uneori alergi de rusine; pentru ca de-acolo auzi cel mai clar indemnurile si rugamintile din minutul 86 ale suporterilor. “Let’s go Dan, let’s go”. Pe Lia la fel: “Hai Petrescule, simplu, cu Belo”.

Si pasa venea; simplu si increzator, asa cum ne apucam de orice puzzle, cu piesa din colt. Galbenul nostru din teren curgea frumos in 11 nuante diferite si totusi la fel.

Lucrurile s-au schimbat mult dupa 15 ani. Dar viitorul si privirea sus inca se predau. Poate si de-aia am ajuns sa tin Urziceni.