Adela Popescu citea o revista de arhitectura la biroul ei mahon. Nu se pricepe cine stie ce la arhitectura, insa pozele de acolo nu o lasa indiferenta. De altfel, a terminat ASE-ul, iar acum este un soi de actrita. Joaca in filme care se difuzeaza pe un singur canal de televiziune, care nu este HBO.
Bujie, cainele credincios, era langa ea, cu laba bandajata, dupa episodul cu pantalonii mozoliti si aparatul de ras infipt in stil ninja in coapsa sa. De cand fusese ranit, obiceiul cainesc de a se scarpina la orice ora se mai domolise. Il durea cand statea in fund, pe picioarele din spate, iar cand statea tolanit prefera sa se linga repede si apasat, aproape psihotic, in locurile care il mancau. Acum era unul din acele momente, cand tocmai incerca un numar contorsionist ceva mai special. Unul scarbos de altfel. Adela Popescu nu il suferea pe Bujie de cand, in urma cu doi ani, tanarul Bujie ii halise papagalii, in joaca. Coco si Dodo aveau 10, respectiv 12 ani, stiau sa vorbeasca, sa zboare, si sa manance fara sa faca mizerie. Trei capitole la care Bujie era surclasat. Il ura si mai mult pentru ca nu stia sa mearga in lesa, si era prea urat pentru gustul ei. In sinea ei astepta ca Bujie sa moara, ca sa-si poata achizitiona un Labrador negru, la fel ca raposatul Max, pe care sa-l plimbe pe la filmari. Adela nu avea de unde sa stie insa, ca Bujie va trai inca multi ani, in ciuda lipsei de afectiune, si a unui singur fel de mancare de care s-a bucurat din prima si pana in ultima zi de trai cu popestii: paine.