Cand “ultimul reprezentant al generatiei sale” moare, nu-l tine nimeni de mana si nu e nimeni de care, in clipa in care trebuie trecut pragul, ar putea sa-si agate privirea. Nu mai cunoaste pe nimeni si nimeni nu-l mai cunoaste. Moare asa cum a murit “ultimul meu unchi de la Caracal”, in propria lui casa, pus insa in camera servitoarei de catre o familie de “oameni cumsecade”, care se mutasera acolo ca sa-l “ingrijeasca”. Avea la capul patului o noptiera acoperita cu un ziar, ingalbenit de soarele care batea pe el cu saptamanile si pe care se uscasera in straturi succesive urme de supe, sosuri si cercurile facute de picaturile scurse de pe peretii unei cani cu apa schimbate de doua-trei ori pe zi. In lumea acelui oras de provincie, pe care o traversase falnic ca functionar la banca, apoi ca pensionar cu tabieturi de neclintit – facea piata chiar si in luna august, in costum cu vesta, cu cravata, cu palarie si baston, la ora 12 fara 5 minute tanti Florica il anunta ca in 5 minute masa e gata, dupa-amiaza la 3 primea pe terasa cafeaua Mocca, paharul cu apa rece si dulceata de nuci verzi sau de caise (ce fusesera tinute in apa de var) sau lingurita cu serbet de trandafiri scufundata in paharul cu apa -, unchiul Ionica a murit singur ca un babuin uitat de ceata in scorbura unui baobab. La 87 de ani a fost “ultimul reprezentant al generatiei sale” din Caracal.

(Gabriel Liiceanu – Scrisori catre fiul meu)