Mai scrie-mi odata
in pix
versul ala cu obrajii
si cu copiii indragostiti
cu bretonul tau
si cu facultatea grea
din carti aproape groase
care toate
toate
imi tin de foame
imi tin de urat
imi tin inima in lesa.

Printre invitati
expiri fumul de tigara
si atunci aflu
pentru prima oara
ca fumatul e ceva de bine
pentru ca stiu ca nimic din tine
nu ar contribui
in vreun fel
la vreun fel
de distrugere.
Eu si cum plamanii tai
avem ceva in comun:
suferim de pe urma elegantei tale mentolate[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yUy64Jx_9dY&feature=related]

-Tatarii! – mai apuca sa strige calugarul batran, ascunzandu-l pe cel tanar sub sutana.
Tatarii ii inconjurara batand salbatic caii cu scarile de lemn. Unul mai rasarit se rasti la batran:
-Ştracrâhm, brâcma!
-Ma io no capisco! – se balbai Metodiu.
Auzind vorbele batranului, tatarul isi miji ochii oblic:
-Lei parla italiano? – intreba el.
-Si, io parlo – raspunse infricosat Metodiu.
-Bravo, signore, grai tatarul intr-o italiana cursiva, mahnitul meu suflet se bucura ca intalneste in aceste pustietati un om de o aleasa educatiune a spiritului, iar urechii mele ii sunt placute zvonurile dulci ale unor cuvinte de vita nobila, altele decat cele barbare.
-Cum, se mira Metodiu, matale stii italiana?

(Ioan Grosan – O suta de ani de zile la Portile Orientului)

Stiu, stiu, m-ai gasit asa cum nu trebuia, lenes intins pe doua fotolii care fac fâş-fâş atunci cand altcineva decat noi le imbraca. La fel cum unu si cu unu nu fac decat sa dea doi, mobila noastra se irita imediat atunci cand numai jumatate din noi o mangaie cum se cuvine.

Iar apoi, inainte ca el sa-mi spuna, am stiut ce se intamplase. Batrana, cea care tinea toate mâţele si kotosmanii aia, trecuse in lumea dreptilor intr-unul din spitalele municipale. Se parea ca o izbisem un pic cam prea tare. Ei bine, asta era tot. M-am gandit la toate mâţele si la toti kotosmanii aia mieunand, si nemaiprimind nimic de-acum inainte, nimic de la stapana lor, batrana prezidenta. Asta era tot. De data asta mersesem pana la capt. Si n-aveam decat cincisprezece ani.

(Anthony Burgess - Portocala mecanica)

Tu esti planul meu de afaceri, iubito
Tu esti termenul meu lung
cat P-ul din Pirelli.
Esti soapta mea
rostita pe plaja,
soapta mea
deformata de strungareata de neam-prost.
Tu cand imi faci branci de la parter,
eu mor de 100 de ori pana jos.
Ofertele soc la ciocolata in forma de ventricul
inaugureaza o noua etapa
in viata noastra de cuplu,
caramelul si vanilia
se injecteaza singure
in relatia noastra.
Cu buzele dulci de la natura
ma strangi intre degete
si-mi soptesti perfect:
i love you when you agree
asa…degeaba la o adica
to love me on the 14th.

Cand “ultimul reprezentant al generatiei sale” moare, nu-l tine nimeni de mana si nu e nimeni de care, in clipa in care trebuie trecut pragul, ar putea sa-si agate privirea. Nu mai cunoaste pe nimeni si nimeni nu-l mai cunoaste. Moare asa cum a murit “ultimul meu unchi de la Caracal”, in propria lui casa, pus insa in camera servitoarei de catre o familie de “oameni cumsecade”, care se mutasera acolo ca sa-l “ingrijeasca”. Avea la capul patului o noptiera acoperita cu un ziar, ingalbenit de soarele care batea pe el cu saptamanile si pe care se uscasera in straturi succesive urme de supe, sosuri si cercurile facute de picaturile scurse de pe peretii unei cani cu apa schimbate de doua-trei ori pe zi. In lumea acelui oras de provincie, pe care o traversase falnic ca functionar la banca, apoi ca pensionar cu tabieturi de neclintit – facea piata chiar si in luna august, in costum cu vesta, cu cravata, cu palarie si baston, la ora 12 fara 5 minute tanti Florica il anunta ca in 5 minute masa e gata, dupa-amiaza la 3 primea pe terasa cafeaua Mocca, paharul cu apa rece si dulceata de nuci verzi sau de caise (ce fusesera tinute in apa de var) sau lingurita cu serbet de trandafiri scufundata in paharul cu apa -, unchiul Ionica a murit singur ca un babuin uitat de ceata in scorbura unui baobab. La 87 de ani a fost “ultimul reprezentant al generatiei sale” din Caracal.

(Gabriel Liiceanu – Scrisori catre fiul meu)

Un parc, un apus norocos, un banc cu scotieni, si te-am avut la degetul mic. In timp ce ne faceam poza la muzeul Brukenthal, mi-ai spus ca atunci cand te tin de mana esti mai destepta, mai amuzanta. Ca atunci cand imi pun mana pe umarul tau si-mi trosnesc degetele ca un prost, ai impresia ca ti-ar sta bine si blonda si roscata si oricum. Intr-o zi o sa fugim din capitala Romaniei si o sa ne mutam cu tot cu apusurile noastre la Sibiu, capitala europeana a iubirii.