Este foarte curios (in niciun caz stupid sau ignorant, nu nu) cum in atatia ani n-am fost in stare sa ma duc pana la Timisoara sau Cluj, dar imediat cum plec un pic din tara, hop, sunt dispus sa orbecai pe la cuseta ca sa vad un oras anume. Povestesc doua episoade. In gara ajunsi, am fost abordati de un domn la vreo 40 de ani, duhnind a alcool si urina. Ne-a interpelat politicos in timp ce se incheia la prohab,  zicand ceva in poloneza. I-am raspuns intr-o engleza impecabila: “we don’t speak Polish”.  Omul nu a dezarmat: “Doicii ? Frencii? “.  A trebuit sa se declare invins de globalizare si de piedicile puse in calea cersitului fara imaginatie. Eram romani, fraiere !

La intoarcere am aflat ca pe trenurile poloneze se fura in draci. Un ipod, un palm, bani si o camera, dintr-un singur foc. Nu mie mi s-a intamplat ci columbiencei care ne-a insotit. M-am trezit zicand “tara de cacat”, si m-am simtit bine. Vreau acasa. AMR 39.