Mergeam pe mijlocul strazii. Gipuri si camioane suierau pe langa mine din ambele sensuri, caini speriati de-o parte si de alta a carosabilului: e nebun omu’.
Eu ma gandeam ca linia alba continua pe care paseam, ar fi fost mai bine sa fie galbena; galbenul da echilibru, galbenul linisteste ochii in timpul examenului.
De la ramnicu sarat incolo, linia disparu cu totul; maidanezii de pe margine incepusera sa puna pariuri. Urma sa fiu izbit si azvarlit intr-un sant mocirlos, de catre un volvo cu opt locuri sau un automobil la fel de pretentios. Intrebarea era ‘cand’. Eventual ‘cum’.
Am parcurs ultimii 39 de kilometri, capul vajaindu-mi, urechile recunoscand claxoanele masinilor in functie  de marca. Loganurile rasunau cel mai nervos, soferii lor nu ma menajau deloc. Am ajuns la buzau zgariat pe coate de oglinzile laterale, cu parul scuipat de sute de ori; in plus, la intrarea in oras, acolo unde scrie ‘buzau oras martir’, am inceput sa plang, asa ca acum aveam ochii rosii, umflati.

Au ramas umflati toata ziua, dupa ce dimineata la 7 am iesit din vis ca dintr-o betie planificata martea.