Bujie visa ca alearga, se trezi buimac. Se scarpina de doua-trei ori sub urechea stanga, mai mult din obisnuinta decat de nevoie, apoi lua o gura de apa din castronul pe care scria cu litere de-o schioapa “MAX”. Bujie nu stia sa citeasca asa ca nu-l deranja. Max murise oricum de ani buni. Se propti in picioare, se intinse ca un un resort, apoi casca fara nicio grija, asemeni oricarei lighioane domestice. Amusina cateva clipe pantalonii de pe scaun ai stapanului sau. Miroseau a detergent de lamaie, incepu sa-i linga intre picioare. Procesul dura cateva minute, timp in care se opri o singura data, ca sa bea apa cum se cuvine. Atata alergatura prin somn ii facuse sete. Bujie nu era caine de rasa, insa avea ceva din gena unui schnautzer, sau a unui puli: botul latzos; il facea special si inconfundabil, iar el stia asta. Insa acest unic semn de pedigree avea sa-i produca lui Bujie mari necazuri. Pantalonii in cauza erau noi. Si scumpi.

-MAARSH, JIGODIE !!!! Tuzguramatii de caine !!!

Un schelacait prelung decola din botul sau de schanutzero-puli, in momentul in care aparatul de ras al stapanului ii nimeri laba din stanga-spate. A fost pentru prima si ultima oara cand un membru al familiei Popescu lesina de durere.

va urma…