A treia oara cand se lua curentul, am decis sa ma asez langa ea, s-o observ. Ea, la randul ei, a decis sa-si continue lucrul, parca mai batrana si mai frumoasa ca niciodata. Pentru ea, frigiderul inca torcea, John Lennon inca-si canta  refrenul. In niciun caz nu era bezna; o vedeam perfect, pentru ca statea pe scaun in dreptul ferestrei, iar fereastra nu era decat partial murdara de musculite. Cand muzica se opri, buzele ei continuara s-o slaveasca pe Yoko, iar eu, in rolul spasmului cel din urma, ma indragostii de dansa ca un bezmetic.
Faptul ca era oarba, in loc sa-mi dea un adaos de siguranta, nu facea decat sa-mi procure un ciudat tremur in coate si umeri. Eram un fel de robotel demodat, neuns.
Zambea special si stia bine ca ma holbam la ea. Imi spuse:
-Nu faci bine ca te indragostesti de mine, n-am ce sa-ti ofer.
Dar sfaturile sau parerile nu mai contau pentru mine, chiar de veneau de la ea. Dupa mii de secunde, ploapele mi se calmara, dintii la fel; curentul era din nou in aparate. Iar ea isi continua lucrul, mai frumoasa si mai a mea ca niciodata.