Cel mai greu, de departe, era sa-ti pice Ilie Dumitrescu. Sigur, mai erau marocanii si jumatatile stadionului din Chicago, dar cel mai si cel mai norocos era cel caruia ii pica Ilie Dumitrescu.
In vara lui ‘94, cand Belodedici si Lupescu isi pasau mingea unul altuia cu usurinta cu care astazi schimbam canalele la tv, eu aveam 8 ani. Primul plic cu abtibilduri mi l-am cumparat cu 5 saptamani inainte sa inceapa Campionatul Mondial din SUA. Nu mai stiu ce jucatori mi-au picat, dar stiu ca din clipa aia si pana mult dupa sfarsitul Campionatului, toti banutii mei se duceau pe plicuri cu fotbalisti. Scenariul alcatuit de mine era urmatorul: aveam sa lipesc toate cele 460 de abtibilduri pe album, apoi sa-l trimit prin posta la adresa mentionata pe ultima pagina, pentru ca in urma tragerii la sorti sa castig marele premiu: un scuter gri. (evident, albumul aveam sa-l primesc inapoi, ca doar nu eram prost sa ma risc aiurea). In fiecare zi colectia mea sporea. Dependenta, dar si voluptatea cu care desfaceam un “plic cu jucatori” depaseau ca intensitate multe din episoadele “Captain Planet”. Era ceea ce s-ar putea numi obsesie copilareasca. Doamnele de la chioscurile de ziare primeau atentii ca sa puna deoparte ambroziile cu fotbalisti; cand erau intrebate “plicuri aveti?”, sa nu va imaginati ca era vreuna care sa raspunda “da, vreti si timbru?”. Plicurile erau plicuri. Iar ignorantii care nu stiau asta, erau batjocoriti si alesi ultimii cand se faceau echipele la fotbal.
Pana la meciul al doilea din grupa, cel cu Elvetia, stransesem deja circa 400 si ceva de “mutre”. Imi mai lipseau jumate din echipa Marocului, vreo 2 columbieni, niste steaguri, cativa brazilieni si ILIE ! Ilie Dumitrescu ! Acel unic atacant de etnie roma din lotul nationalei, singurul zambind, singurul imbracat in tricoul galben (ceilalti erau pozati in trening). Daca de restul abtibildurilor eram sigur ca aveam sa le posed pana la urma, cu Ilie imi era mai greu. Era roman si toata lumea il vindea scump, contra favoruri, sau deloc (vezi cazul Ghizdencei de la 3 care n-avea ea nevoie de banii mei. Repetento !!!). De-aia zic ca Ilie era la mare cautare. Cine se indura sa se desparta de el facea bani frumosi (de la 2000 de lei in sus). Intre timp, Romania facea cel mai bun campionat mondial din istorie. 3-1 cu Columbia, 1-0 cu America, si gata grupele. Urmau optimile de finala impotriva celei mai puternice nationale din competitie: Argentina lui Maradona.
Eram la Targoviste la ora meciului. Pe stadionul Rose Bowl din Pasadena erau aproape 100 de mii de spectat ori. In 5 minute tanarul Dumitrescu Ilie dadu doua goluri ce transformara cel mai frumos meci de la mondiale intr-un cosmar: valoarea abtibildului tocmai se triplase. Cu un ochi radeam, cu restul corpului plangeam ca un copil ce eram.
A doua zi, Catalin* iesi in sfarsit din spital (nu mai stiu ce boala avea, se vaita des pe atunci). Am convingerea ca acea seara m-a maturizat. Era pe la 6 si ceva, afara adia un vanticel imputit. Razvan** si Cata intrara impreuna in casa, isi turnara cate un pahar de lapte, apoi scoasera la iveala traditionalul plic de dinainte de telejurnal. Cata nu era ca mine cand venea vorba de desfacut plicuri. Mie imi placea s-o iau pe indelete, sa simt luciul abtibildului, sa-i recunosc aroma, sa-i mangai muchiile ce urmau a fi despicate in doua…ce mai…era o placere. Pe cand ãsta, deschidea plicul febril, aproape disperat; de vreo doua ori pot sa jur ca i-am zarit firicele de saliva in dreptul barbiei…ma rog eram diferiti. Ei bine, in seara aceea, cum stateam tolanit in fotoliu asteptand racoarea serii, am simtit ca ceva nu e in regula (si nu ma refer la mucii care se intareau rapid in nas pe caldurile alea). Catalin isi desfacuse plicul, in schimb repezeala-i caracteristica se evaporase, se holba in gol ca prostu’ parca. Cred ca atunci am inteles ca sunt unele lucruri in viata pentru care nimic nu te poate pregati; nicio scatoalca bine tintita de la domnul invatator, nicio raceala puternica in creierul verii, nicio gagica chitita sa te batjocoreasca impreuna cu prietenele, nimic, nimic. Ilie Dumitrescu (si Dumnezeu) ii zambeau lui Catalin de la cativa centimetri distanta. Am stiut asta inca dinainte sa-mi strige frateste, cu rima: “Mi-a picat ilie Dumitrescu, si tie nu / Eu il am pe Ilie Dumitrescu, da’ tu ?”
La scurt timp dupa ce mi-am revenit din soc, am intrat la facultate. Lucrurile si-au reluat cursul normal, fara sa-i port pica verisorului meu, care daca nu-i dadeam io toate dublurile mele, nu era in stare sa-si completeze nici jumate din albumu’ ala.
Epilog: Pana la urma n-am reusit sa mi-l adjudec pe Ilie. Chiar si la multe luni dupa ce febra Mondialului trecuse, am incercat sa pun pana pe el; fara sa succes insa. Astazi, Ilie Dumitrescu are o emisiune mediocra pe Realitatea Tv. Te urasc, Ilie ! Ah, cat te urasc !
______________
*verisor primar, cu 5 saptamani mai mic decat mine, pasionat de desen si animalutze de dimensiuni reduse, ale caror schelete puteau fi lacuite ulterior, colectionar dus cu capu’ ca si mine.
** tot verisor primar, cu 5 ani mai mare decat mine, frate cu *, pasionat de culturism si Agatha Cristie.
________
pentru concursul bookblog, de 1 iunie
