Despre bataia de la meciul Elba Timisoara – Rapid Bucuresti,  la baschet. Scrisoare trimisa de unul dintre batausii sarbi lu’  fracsu. 

Draga Pedrag,

In Romania eu ma simt nici prea-prea, nici foarte-foarte, ceea ce, daca ma gandesc bine, iti doresc si tie.

Inca nu am apucat sa imi fac blog, asa cum am promis cand am plecat din tara, asa ca iti scriu cateva randuri pe fuga. Inca de la inceput te-as ruga sa-mi ierti scrisul dezlanat,  necaracteristic mie, dar sunt nevoit sa scriu cu stanga deoarece dreapta o am in ghips. Stai linistit, nu-i nimic grav. A fost etapa sambata, si stii cum e la astia, te bandajeaza pentru fiecare zgarietura. Niste mimoze. Te rog sa nu-i spui nimic mamei de micul meu accident, n-as vrea sa o ingrijorez aiurea; totusi, in cazul in care nu te poti abtine, fa bine si mentioneaza-i ca i-am dat-o bine de tot numarului 33.

Ca sa fiu sincer, acum regret cele intamplate. Nu, nu bataia in sine. In definitiv, a fost pentru prima oara cand m-am simtit ca acasa (vorba lu’ tata: o bataie intre sarbi e ca o plescavita* bine facuta). Regret in schimb ca meciul era deja castigat in momentul in care ne-am luat la hartza; se terminase; bai, nu stiu, parca ne bateam fara noima. La un moment dat nici nu mai stiam in cine sa dau, toti vorbeam aceeasi limba, toti injuram la fel, toti ne imaginam ca ne luptam cu albanezii, fi-le-ar patria proaspat dobandita a dracului. Noroc cu niste tineri de treaba (romanii chiar sunt saritori) care au coborat din tribune si au dat o pata de culoare (rosu s-a dovedit a fi culoarea) intregii neintelegeri/cafteli/paruieli, cum vrei s-o numesti.

Pedrag, stiu ca ti-am promis niste poze cu mine jucand. Sa stii ca n-am uitat. O sa le fac cat de curand. Chiar mai curand decat speram, pentru ca nu m-au suspendat decat doua etape, iar recursul are toate sansele sa-mi fie favorabil (in Romania nimic nu e niciodata batut in cuie, asta s-o stii de la mine, fratioare).

Trebuie sa inchei acum. Mi s-a uscat ghipsul, si trebuie sa ma duc pana jos sa scot bani de pe card, ca cei de la spital au folosit ghipsul lor. Au reguli stricte astia p-aici, nu-i ca la noi. Te-am pupat.

Al tau frate,
liber in spirit si iute la manie,

Miodrag

*mancare traditionala sarbeasca

Gandurile mele sunt in format pdf, nimeni nu poate sa le afle decat daca-si instaleaza amicitia mea in pantec, intre sprancene, intre noi trebuie sa existe bere din cand in cand. Acestea sunt cuvintele unui prieten de-al meu. Tot el concluzioneaza: “Deci toti prietenii mei ma imbata ca sa-mi afle disperarea, dar de cele mai multe ori ma dispera cu imbatatul lor”.

Prietenul asta al meu este momentan intre joburi.

Creierul mic imi e dusman de moarte. Acolo imi tin toate amintirile cu relatiile ratate, cu canile sparte prin hypermarketuri, cu animalele de companie moarte sau pierdute sau date uitarii.

Cand ti se ia sange, creierul mic e cel care te ajuta sa nu lesini cu garoul atarnat de mana, ca-n filme. Al meu imi pune piedici. Creierul mic imi e dusman de lesin. Intr-o zi l-am rugat sa uite intr-un fel de ziua in care m-am ratacit prin Buzau in clasa 4-a si-am plans pe o bordura pana seara, dupa telejurnal. Mi-a spus sa stau linistit, ca eram clasa a 2-a. Lucrurile astea se intampla. 

It’s the timing… 

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=klIABH-OCSA]

Pret de un regret si jumatate mi-au venit in minte toate treptele si toate balustradele de care ne-am atins trecator in timpul anului doua mii si ceva, inainte sa ajungem sa invatam pe de rost toate statiile de la metrou. Metrorex se pare ca ne-a schimbat. S-a inchis si statia obor, si tu inca existi, acolo, bine-mersi, intre doua amintiri zdrelite.

Am sa povestesc despre plans retroactiv si despre corijente; despre absente cu duiumul si mers la mare cu personalul de 3 dimineata. Am sa va povestesc despre ce vreti voi, chiar si despre fumatul intr-o baie in care pisoarele au gustat mai mult marlboro decat toate scrumierele in forma de inima din “Junior”. Va avertizez insa ca toate povestile astea vor incepe si se vor sfarsi cu aceeasi propozitie a naibii de trista: “A fost misto atunci”.

Am sa va povestesc cum e sa nu stii nimic la chimie. Niciodata. Cum un simplu chiosc albastru plin cu senvishuri, inseamna locul unde te saluti cu toata lumea; am sa va povestesc despre un parculetz care cand inverzea, in liceul nostru se chiulea. Pur si simplu. 

Am sa va povestesc cum e sa descoperi o formatie care canta “18 ani” atunci cand ai doar 18 ani si ai da orice sa bei pahare de plastic pline, pe plaja, in vama veche. O va zic tot ce stiu, tot ce-mi aduc aminte, tot ce stiu ca n-o sa mai traiesc vreodata. A fost misto atunci.

Intre doua pachete de tigari, pe o bancutza in herastrau, o fata are timp sa se gandeasca si sa simta toata melancolia de pe pamant. Are timp sa-si aduca aminte de primul baiat care i-a cerut prietenia, cu vocea tremuranda, de-a lungul unor secunde ce pareau sa nu se termine niciodata. Cand fetelor li se pretinde prietenia sub un panou de baschet obosit, in curtea scolii, ele au datoria sa accepte pe loc, nu “sa se gandeasca mai bine”. Este de bun-simt sa nu faci vant unui baiat de 11 ani, care risca rusine si esec intr-o clasa de elevi care tocmai a trecut de la invatator la profesori.

Intre doua pachete de tigari, probabil ca ea se gandea la altceva pe bancuta aia, iar eu ca prostu’, dupa un liceu si-o facultate searbada ma gandesc ca si ea se mai gandeste uneori.

Despre visele in care se moare, oamenii povestesc cel mai greu. Se moare mult in lume, si se viseaza si mai mult despre durere, despre visuri facute harcea-parcea, despre zile in care incerci sa te bucuri de un curcubeu-cliseu, dar nu poti, pentru ca privirea ti se impotmoleste in grilajul de la geam. E trist.

Avem prieteni pe care ii notam cu ‘x’ si ‘y’ ani la rand, dar nu le dam valori de frica. Si nu le dam telefon de prosti.

Visele in care se moare le tinem minte cel mai clar. Se plange mult in timpul unui vis cu morti, in caz ca nu stiati; mult si cu un scop precis. Ziua unora incepe cu zambete de usurare ca sunt inca in viata. Nici macar intretinerea nu le umbreste bucuria ca grilajul de fier nu exista de fapt. La fel de adevarat e ca nici cliseul nu-i pe cer.