Scrisorile le incepea stupid: “draga ana”.
Toata imaginatia si inspiratia ii stateau in varful unui creion mecanic, iar acesta ii trada mereu increderea inca de la primul rand, de la prima mina de 0.7.
Intins pe patul armatei romane, isi tinea respiratia: cate 15 secunde pentru fiecare lacrima cu care binecuvanta fatza de perna ingalbenita.

(Draga Ana,
Aici sunt mai multe feluri de ‘rece’. Singurul care imi mai spune ceva acum, este recele pustii. Indiferent cat as strange-o la piept sau in maini, numarul de grade ramane constant. Nu-ti face griji pentru mine. Devin mai puternic.)

Rugaciunile le incepea mereu cu “amin”. Pacatuise atat de mult parasind-o, incat ii era teama ca Dumnezeu nu-l va lasa sa-si termine ruga. Apoi din nou isi tinea respiratia, iar obrajii ii luau foc sub patura, inima la fel. In fiecare zi la fel.

Draga Ana,
Aici sunt mai multe feluri de urlete, iar eu le cunosc pe toate.
Tot aici, aplecat peste intuneric, sunt eu, ala de 64 de kile, ala care vrea sa uite ca te-a ratat ca un prost gramada asta de ianuarii si februarii, ala care nu reuseste decat sa atipeasca o juma’ de ora pe noapte, mereu cocosat, chiar si la orizontala.