Cum te-as aduce frumusel de mana, draga Alina Simion, in fata clasei, si as lua rigla de lemn pe care scrie adancit ‘alina simion a 4-a B Metallica’, si ti-as da la palma pana recunosti ca de fapt iti place de mine, ca de-aia mi-ai varsat borcanul plin de maroul si verdele cu care faceam copaci strambi la ora de desen, ca atunci cand ma iei de par pana cand nu mai simt nimic decat mazga fierbinte de sub gene, nu vrei decat sa te joci tomapant cu mine in pauza mare, dar prea mica pentru noi, vezi Doamne.

Vezi Doamne ? A 4-a B e blestemata. Tabla se sterge greu, e curent, iar domnu’ invatator s-a prins ca noaptea visez fete groaznice care ma chinuie pe randul de la geam. Fete care se baga in fatza la chiosc, fete care stalcesc cuvinte in engleza, dar le stalcesc mai frumos decat as putea eu sa le rostesc vreodata.
‘baby i lav iu like i did in a 4-a B, pe randul de la geam’ mi-as pune azi la status daca as sti ca ma are in lista (si un pic la inima). Ce as face apoi cu buzz-ul ivit in casti si monitor, nu stiu. I-as studia roseata probabil si as compara-o pe furis cu a mea: -a, tu erai, fata? ce mai faci? am auzit ca ai intrat la medicina. bravos!

(Ce bou esti ma ! Asta se-ntampla acu’ 3 ani jumate ! Esti atat de prost ! intreab-o ce-a mai facut, daca a mai tinut legatura cu clasa!)

-Ai pe cineva, Alina?
-…

(Tu nu meriti bai baiatule o viata linistita ! Tu meriti sa ti se verse borcanul pe ghiozdan !)

-Stii, chiar mi-era dor de tine.
-:)Si mie, si mie

(Curajosule, maine o sa-ti para rau. Lasa berea jos !)
-Poate ar trebui sa ne vedem. Bem un suc…
-…
-Sau o cafea. Vedem noi
-…
-Ce zici?
Alina_84 has signed off

…si daca dupa 10 rigle nu recunosti ca-ti place de mine, si m-am facut de ras in fatza clasei, atunci o sa-mi cer scuze asa cum stiu la 11 ani, o sa ma duc in banca, apoi plangand acasa, si, ca orice copil singur la parinti, o sa-l fac pe tata sa ma mute la a 4-a C, unde tabla se sterge usor, termopanele sunt deja puse, iar pe doamna invatatoare o doare fix in cur de noi.

In unele zile suntem ametiti si plini de intrebari, e tarziu. Facem pipi aproape pe intuneric si in minte, un cantec pe doua voci ne face capul calendar. Si vocile astea, straine una de alta ca doi profi aseisti mandri si atotstiutori, canta fiecare pe pielea lor minute in sir, dar cand ajung la refren se intalnesc pupacios, sa ne faca sa tresarim, sa ne pisam pe colac, sa ne arate ca in dragoste nimic nu se pierde, totul se recicleaza. Totul, totul! Vocile astea doua sunt rasfirate prin bucuresti, inghesuite in metrou, fara semnal la telefonul mobil si asa mai departe, iar seara tresar impreuna una de dragul celeilalte, soptesc si soptesc pana cand adorm ragusite de atata bine, imbracate in cate o pereche de buze palide.

Fara ramas-bunuri gretoase, de multe ori una din voci se opreste din cantat. Ramane cealalta, fredonand de una singura in gol despre lumina de mai in decembrie. Versurile frumoase devin zgomot dintr-o singura casca. Ameteala, intrebarile, tarziul noptii, toate se termina. E mai bine asa ? Se-mprietenesc profii. E mai bine asa?

-nu stiu bai, da’ io chiar o iubeam…nu stiu…acuma parca-mi tiuite urechile, e asa de liniste fara muzica aia italieneasca data la maxim; garsoniera aia mirosea mereu a fond de ten…nu stiu…acuma pute a lenor. oribil miros…cred ca ma mut.

In unele zile ne dregem cu muzica englezeasca la care intelegem cuvintele parca abia dupa ce ramanem singuri.
Unde sunt, fata, serile noastre de la parter, cu masina de spalat horcaind pe hol pentru frumusetea noastra de a doua zi? Unde sunt vocile alea plimbarete? Unde sunt? Si cum am ajuns aici ?

Batranul cu skoda argintie model’81, trase pe dreapta la indemnul politistilor. 
-Domnule, aparatul nostru ne-a indicat o viteza prea mare cu care visurile si dorintele
dumneavoastra se implinesc de la o zi la alta. Cu mult peste normal. Cumva trisati domnule?
Cu geamul lasat, batranul lacrima din ochiul drept, asa cum facuse intreaga viata atunci
cand cineva il acuza pe nedrept: -Cu siguranta ca nu, dragul meu.
-Aparatul nu minte, domnule. Dorintele si visurile dumneavoastra se afla la 98% inca de
asta vara. Acum suntem in 24 decembrie 2007, domnule.
Conjunctivita ocazionala il facu pe om sa plece capul un pic jenat, dandu-l astfel si mai suspect.
-Nu stiu ce sa va spun, dragilor. Imi pun si eu aceleasi dorinte ca toata lumea, am acelasi
sperante de la viata ca toata lumea.
Cei doi politisti se sfatuira cateva minute (sau poate simtisera nevoia sa dribleze cele 4 grade cu minus la adapostul masinii dotate cu clima), apoi cel mai in varsta dintre ei se adresa ‘suspectului’ de 68 de ani:
-Domnule, e pentru prima oara cand eu si colegul meu vedem asa ceva in peste 10 ani de
activitate. Ma tem ca va trebui sa ne puneti la dispozitie lista cu dorinte si visuri pe
ultimele 7 saptamani.
Obrazul drept i se usca intr-o clipita atunci cand un fior fierbinte porni din talpa cu
care apasa ambreiajul si-i traversa corpul cu viteza luminii: -”Dar dom’le, asta este
ilegal. Zice clar in lege: daca spui la cineva dorintele sau visurile, acestea NU SE VOR
MAI INDEPLINI”. Inima ii batea nebuneste in acele clipe, iar pentru prima oara in viata sa de aproape sapte decenii, batranul de 68 de ani se simtea mai batran decat era.
Confuzi, cei doi politisti apelara la walkie-talkie-ul din dotare pentru a cere lamuriri. Dupa 20 de secunde revenira la skoda model ’81, mai vigilenti ca inainte.
-Domnule, ne pare rau, am prmit instructiuni precise; trebuie sa ne permiteti accesul la
lista cu dorinte si visuri din aceste ultime 7 saptamani.
Prin dreptul dioptriilor, batranul deslusi in cateva clipe cateva anotimpuri, cateva 
concedii, cateva cadouri primite, doua sotii, un razboi, tiuitul unei schije in pometul
drept.
-Domnule, lista va rugam, in timp ce iesiti din masina…
…cateva betii, cateva sute de poze nedevelopate, o masina veche construita in anul 1981 de un argintiu cum nu se mai produce, un caine lup negru gasit schiop langa barajul de la Siriu.
-Lista, domnule…
Din buzunarul de la camasa, batranul scoase o foaie de dictando, apoi iesi din masina si
ingenunche la nivelul farurilor inca aprinse. In mana politistului mai in varsta, pe foita de dictando tremurau cateva cuvinte: ‘Un Craciun ! Un ultim Craciun cu copiii, Te rog!’

In dimineata aia ne-am aliniat cu totii ca pentru “Tara-tara vrem ostasi”, desi noi nu eram aramata, ci niste copii, si nu doream ostasi, ci mancare. Pe langa noi treceau asa: pe orizontala femei, barbati si caini bine imbracati, frumos colorati; pe verticala fulgi de zapada. Noi toti eram 6 si eram prieteni. Mai intai cu strada, apoi intre noi.
 
Vizavi, doua geci groase se pupau la zero grade. Se pupau nemiscat, albastre si indragostite. Caciulile portocalii se pupau si ele ceva mai sus. O dovada simpla si emotionanta ca te poti bucura de leagan fara te legeni, cu tot cu frig, zgomot, si ce se mai pune de-a curmezisul iubirii noastre nowadays. Pe aleea gecilor, zeci de bancute goale,imbracate in alb; nimeni nu se aseaza pe o bancuta plina de zapada. Nimeni nu mai iese la poarta sa dea, daca a apucat sa intre in casa.
 
Cam asa eram noi. Din casa-n casa, din ras in plans.
 
Barbatii bine imbracati si frumos colorati frunzareau brazii, ii alegeau, apoi negociau la sange pretul unei relatii de 2 saptamani dintre om si pom. Doamnele pe tocuri galagioase miroseau frumos: a merry christmas, a cadouri, a norocul cu care Doamne-Doamne le-a facut cinste. Cainii isi opreau stapanii la cate un garduletz, miroseau zapada, apoi o ingalbeneau scurt; zaboveau o clipa in plus, doar cat s-auda de la celalalt capat al lesei un al nu stiu catelea “haaai odata” din viata lor.
 
De la numarul 32, doamna cu parul violet iese cu o caserola plina de sarmale. (Pentru ca uneori asa pateam noi, dadeam din plans in ras).
La numarul 32 sunam dupa 3 minute ca sa returnam caserola.
 
Culorile orasului incepeau cu noi si se terminau cu nefericitii care inca nu dadusera peste doamna lor cu parul violet. Doua beculete ex-verzui fumegau la concurenta cu respiratia unui copil fara suzeta.

In seara aia de 25, aliniati pe o bancuta scuturata de zapada si de regrete, stateam toti 6, contrazicandu-ne pe rand, daca s-o luam de la capat sau nu, daca sa ne jucam ceva sau nu.

In camera sa, langa un ficus galbejit, desi artificial, urmarea un interviu cu Coposu. Il facea mereu sa planga minute in sir, infundandu-i narile si urechile, ca si cand fiecare propozitie a celor chinuiti insemna un kilomentru in plus escaladat prin muntii unei natii obosite. Nu-si stergea niciodata lacrimile, mucii, sau ochelarii. Lasa totul sa se usuce, de parca nu stia ca uneori in viata ai voie sa arzi etape.

Se linisti, adormi, apoi visa.

Statea in genunchi, incadrat trist de ultimele 9 flori din lume. Previzibil, se indragosti de cea albastra. O raza sau doua (cadoul lunii pentru ei) le lumina intr-o secunda tot ce aveau mai de pret: singuratatea, doua margini de petala amortita, orele de somn, verdele subtire infipt in Dumnezeu, cuvinte rostite o data pe viata.

Vara ploua galagios, parca de jos in sus.
Tanarul nostru se trezi cu umarul stang amortit; se apropie de geamul deschis si banui fragezimea aerului prin plasa pentru tantari. Era fericit acolo la etajul 1, de unde putea ghici felurite forme in niste balti orasenesti care a doua zi dispareau subit, ca lacrimile unui bebe necajit.

Niste maiori neavansati la timp, dintr-un poem modern il facura sa zambeasca. Pe deasupra, la mai putin de un metru de el, pe pervazul mucegait, o violeta de parma tocmai inflorea complice. Prinsese probabil gustul umezelii de pe termopanul montat prost…