Scrisorile le incepea stupid: “draga ana”.
Toata imaginatia si inspiratia ii stateau in varful unui creion mecanic, iar acesta ii trada mereu increderea inca de la primul rand, de la prima mina de 0.7.
Intins pe patul armatei romane, isi tinea respiratia: cate 15 secunde pentru fiecare lacrima cu care binecuvanta fatza de perna ingalbenita.

(Draga Ana,
Aici sunt mai multe feluri de ‘rece’. Singurul care imi mai spune ceva acum, este recele pustii. Indiferent cat as strange-o la piept sau in maini, numarul de grade ramane constant. Nu-ti face griji pentru mine. Devin mai puternic.)

Rugaciunile le incepea mereu cu “amin”. Pacatuise atat de mult parasind-o, incat ii era teama ca Dumnezeu nu-l va lasa sa-si termine ruga. Apoi din nou isi tinea respiratia, iar obrajii ii luau foc sub patura, inima la fel. In fiecare zi la fel.

Draga Ana,
Aici sunt mai multe feluri de urlete, iar eu le cunosc pe toate.
Tot aici, aplecat peste intuneric, sunt eu, ala de 64 de kile, ala care vrea sa uite ca te-a ratat ca un prost gramada asta de ianuarii si februarii, ala care nu reuseste decat sa atipeasca o juma’ de ora pe noapte, mereu cocosat, chiar si la orizontala.

-Ce urli ma asa? Ce, iti dau tie ceva aia daca urli asa?
Vorbe de mama, pe care le auzi abia a doua zi ca un ecou iubitor; si Gica mai scoate un fault.

Un “bine ai venit” clatinat, dat unei dimineti ce anunta tot farmecul de pe lume, toate mirosurile copilariei, toate prieteniile neglijate. Milioane sub dominatia a 11. O seara ca o viata, dar cu destinatie deturnata: aici ragusim, nu murim.

Copertile caietelor de dictando sunt strivite de echipe probabile in stilou si pix. E o salata violeta si densa acolo la sfarsitul caietului de istorie, o bucurie care te vibreaza mecanic spre clipa asteptata, ca un tren vechi defiland printr-un camp de maci, camp-stavilar-de-respiratii. 

Un gand optimist imi rasuceste buzele a zambet: poate dam 3 goluri repede si gata emotii, gata arbitru neatent, gata somn in noaptea asta.

-Gata-gata sa crezi si tu, imi sopteste macabru inima si-si reia palpitatiile odata la 5 minute.  Suntem o natie de microbisti rezistenti daca facem fatza la asa presiune, mi-am spus mandru in gand.

Clipa a venit in tromba si a pus frana in dreptul familiei mele, a apartamentului meu de la parter, a televizorului Goldstar si a postului public de televiziune. Astia ai nostri in galben ii bat pe astia ai lor in dungi albe si albastre. Un atacant care astazi vorbeste frumos si un stangaci de soi l-au trimis acasa pe Maradona. O NEBUNIEEE !!!
-Mai incet mai copile ca te-aud vecinii!
Un pumn in masa discret, matur, de nemultumire; si Mutu mai scoate un fault.

Uneori privea la colectia lui de castane grele, picurate la fix printre gropi strambe si tigari nestinse si cita gresit din biblie. El stia bine ca Dumnezeu are preferati, sigur stia.

Si uite asa, in timp ce-l vegheam impotriva vointei lui, franturi de ateism se pregateau sa ia startul din centrul meu in toate directiile, ca niste raze subtirele si ciudatele pe care scrie tremurat “adio si n-am cuvinte”. Imi curgea si mie de sub ochelarii ciobiti un lichid din ala incolor si fara farmec, o rasa neoriginala de fluide care te ajuta, spre exemplu, la scris. N-am nicio scuza, stiu; dar nici el. De data asta intrecuse orice masura. Murea.

Acum inteleg toti anii aia in alb-negru de care ziceai. Pentru asta te pregateai atunci si tot pentru asta ma pregatesc si eu acum, cu mana pe mana ta, cu fruntea pe pieptul tau, cu inima indoita pe cuvantul meu !
Despre ciuda si singuratate ce sa va zic? Ca urmeaza? Ca vor juca sporturi cu crampoane pe unul sau doi umeri de-ai mei ? Toate astea nu conteaza pentru ca sunt tanar.

Stiu insa ca povestile tale se apropie de sfarsit toate oadata, pe fotoliul asta din 1963, vesnic caldut, vesnic martor, care de astazi imi devine frate de cruce, singurul meu rival in nenorocire. Prietene, acum suntem cu totii pregatiti. Lasa balta ‘Tatal Nostru’ si zi-i “adio” ; ca io n-am cuvinte.

Intr-adevar cam asa ar arata coperta amintirilor noastre incomplete. Sau ma rog, schioape, daca ar fi dupa tine:  carton vechi (de dinainte de revolutie), o editura obscura, mult rosu, si cuvinte de plans fraged: intamplator draga mea, mi-am amintit de tine.

Apoi prefata. Pentru care, apropo, mereu am stiut ca ai un talent ascuns. Cand zic ascuns, ma refer evident la mine. Acolo tu ai scrie versuri  proaste si moi, ai folosi cuvinte ca mansarda, suflet sau portocale, te-ai da mare ca esti sentimentala si imperfecta. Dar prefata, (dupa cum bine ai invatat din cartile tale primite cadou de la prietenii mei), trebuie sa fie un lucru serios.  Plin de pupici ce-i drept, dar atat de serios incat a doua zi il uiti.
 
Cum sa iti scriu?  Sau, mai bine spus, de ce sa iti scriu?
 
Capitolul intai -poti fi sigura de asta- o sa-l ard de cum il termin. Si-o sa-l termin(i) intr-o luna, si-o sa arda nestingherit apoi, ca o padure obosita, in forma de ceva, mirosind a previzibil.
 
“Te contrazic, mi-ar spune ea,
Daca a ramas aceeasi.
Te contrazic, caci te visez.
Si te visez fara coperta,
Fara culori.
Numai pe coli
A4,  ca-n scoli.
Iti amintisi de mine.
Intamplator, zici.
Bine.
 
Dar sulfletu-mi mereu pe branci ?
Care-mi ordona noaptea dupa 12 “plangi!” ?
Stii doar capitole sa frangi,
Stii doar odihna sa-mi alungi.
Recunoaste. Ai doua inimioare stangi.
 
 
Si uite, te visez mereu in blugi.
Negri.
Lungi.
Hai fugi.
Ca vad ca te grabesti sa razi ca prostu` de mansarde si portocale sincere”

Domnule Marinescu, de ce nu lasi dumneata mopul acela o clipa ca sa savurezi briza asta racoroasa de pe casa scarii? E asa bine aici la etajul 5, langa balustrada asta visinie, iar dumneata te incapatanezi sa pastrezi liftul curat.

Cand aveam 7 ani, domnul Marinescu a luat o seringa invizibila si mi-a facut cadou un virus. Spre norocul meu, nu am scapat nici astazi de el. 32 de indivizi, regi, nebuni, regine si cai, insirati ordonat pe un lemn plin de patratele si-au dat intalnire in seringa domnului Marinescu si s-au napustit in sangele meu. N-am avut nicio sansa.
O banca verde si un copac in varsta ne tineau companie in timp ce ne jucam cele 5 partide pe zi. Mutam cu orele; fara vorbe, fara istorie recenta. Doar zambete si incheieturi survoland tabla de sah, uneori cu miscari sigure, alteori tremurand .

Era o vreme cand era usor sa tii liftul curat si prietenii aproape. Cam pe atunci se re(nasteau) notiuni. De la fotbal in fata blocului, la sah pe o banca verde sub un copac veteran, toate incepeau cu tine.

Inca tresar cand deschid cu calul la C6 si joc cu ‘negrele’; numai ca acum joc mai mult cu calculatorul, e mai rece. Si e tare neproductiv sa-ti fuga somnul dupa o partida de 2 ore pierduta la limita impotriva unui Pentium 4. Singura sansa e sa bati, pentru ca altfel risti sa n-ai spor a doua zi la munca. E singura sansa.
Am 37 de ani. Cartile mele de sah stau aliniate ca niste pioni adormiti pe un raft al treilea de sus in jos al unei biblioteci mostenite. E o mica avere pe raftuletul acela cu miros de copilarie, care stie nu numai sa dascaleasca, ci si sa ridice moralul. O poveste de dragoste ce dureaza de 3 decenii intre un oarecare si un joc adevarat. 

Domnul Marinescu ma viziteaza uneori in noptile victorioase, linistite. Nu da sfaturi sau incurajari, niciodata n-a facut-o. In schimb sunt diminetile alea in care imi aduc aminte ca prin vis ca nu orice infrangere este un esec…Mat tinere! Ce faci, dormi?..

Un tanar programat sa se trezeasca frumusel la ora 6:20. In fiecare zi.
Visul preferat este acela in care copilul cu orar fix, variabila de 11 primaveri va ajunge cineva. Nu putem sa agatam verdicte inca, dar putem spera.

In miezul fiecarei zile, cele doua vieti ale sale se saluta rece: pe maini e plin de cerneala, in genunchi de rivanol. In prima banca ajungi sa stai daca esti promitator, chior sau mic. El sta in a doua. Evident sunt altii mai mici ca el.   

Destinul a hotarat: va ajunge fotbalist. Gafaieli contra lire sterline daca visul i se va implini integral.
In sud-estul terenului, lipit de tusa, uneori alergi de rusine; pentru ca de-acolo auzi cel mai clar indemnurile si rugamintile din minutul 86 ale suporterilor. “Let’s go Dan, let’s go”. Pe Lia la fel: “Hai Petrescule, simplu, cu Belo”.

Si pasa venea; simplu si increzator, asa cum ne apucam de orice puzzle, cu piesa din colt. Galbenul nostru din teren curgea frumos in 11 nuante diferite si totusi la fel.

Lucrurile s-au schimbat mult dupa 15 ani. Dar viitorul si privirea sus inca se predau. Poate si de-aia am ajuns sa tin Urziceni.

Cum te-as aduce frumusel de mana, draga Alina Simion, in fata clasei, si as lua rigla de lemn pe care scrie adancit ‘alina simion a 4-a B Metallica’, si ti-as da la palma pana recunosti ca de fapt iti place de mine, ca de-aia mi-ai varsat borcanul plin de maroul si verdele cu care faceam copaci strambi la ora de desen, ca atunci cand ma iei de par pana cand nu mai simt nimic decat mazga fierbinte de sub gene, nu vrei decat sa te joci tomapant cu mine in pauza mare, dar prea mica pentru noi, vezi Doamne.

Vezi Doamne ? A 4-a B e blestemata. Tabla se sterge greu, e curent, iar domnu’ invatator s-a prins ca noaptea visez fete groaznice care ma chinuie pe randul de la geam. Fete care se baga in fatza la chiosc, fete care stalcesc cuvinte in engleza, dar le stalcesc mai frumos decat as putea eu sa le rostesc vreodata.
‘baby i lav iu like i did in a 4-a B, pe randul de la geam’ mi-as pune azi la status daca as sti ca ma are in lista (si un pic la inima). Ce as face apoi cu buzz-ul ivit in casti si monitor, nu stiu. I-as studia roseata probabil si as compara-o pe furis cu a mea: -a, tu erai, fata? ce mai faci? am auzit ca ai intrat la medicina. bravos!

(Ce bou esti ma ! Asta se-ntampla acu’ 3 ani jumate ! Esti atat de prost ! intreab-o ce-a mai facut, daca a mai tinut legatura cu clasa!)

-Ai pe cineva, Alina?
-…

(Tu nu meriti bai baiatule o viata linistita ! Tu meriti sa ti se verse borcanul pe ghiozdan !)

-Stii, chiar mi-era dor de tine.
-:)Si mie, si mie

(Curajosule, maine o sa-ti para rau. Lasa berea jos !)
-Poate ar trebui sa ne vedem. Bem un suc…
-…
-Sau o cafea. Vedem noi
-…
-Ce zici?
Alina_84 has signed off

…si daca dupa 10 rigle nu recunosti ca-ti place de mine, si m-am facut de ras in fatza clasei, atunci o sa-mi cer scuze asa cum stiu la 11 ani, o sa ma duc in banca, apoi plangand acasa, si, ca orice copil singur la parinti, o sa-l fac pe tata sa ma mute la a 4-a C, unde tabla se sterge usor, termopanele sunt deja puse, iar pe doamna invatatoare o doare fix in cur de noi.

In unele zile suntem ametiti si plini de intrebari, e tarziu. Facem pipi aproape pe intuneric si in minte, un cantec pe doua voci ne face capul calendar. Si vocile astea, straine una de alta ca doi profi aseisti mandri si atotstiutori, canta fiecare pe pielea lor minute in sir, dar cand ajung la refren se intalnesc pupacios, sa ne faca sa tresarim, sa ne pisam pe colac, sa ne arate ca in dragoste nimic nu se pierde, totul se recicleaza. Totul, totul! Vocile astea doua sunt rasfirate prin bucuresti, inghesuite in metrou, fara semnal la telefonul mobil si asa mai departe, iar seara tresar impreuna una de dragul celeilalte, soptesc si soptesc pana cand adorm ragusite de atata bine, imbracate in cate o pereche de buze palide.

Fara ramas-bunuri gretoase, de multe ori una din voci se opreste din cantat. Ramane cealalta, fredonand de una singura in gol despre lumina de mai in decembrie. Versurile frumoase devin zgomot dintr-o singura casca. Ameteala, intrebarile, tarziul noptii, toate se termina. E mai bine asa ? Se-mprietenesc profii. E mai bine asa?

-nu stiu bai, da’ io chiar o iubeam…nu stiu…acuma parca-mi tiuite urechile, e asa de liniste fara muzica aia italieneasca data la maxim; garsoniera aia mirosea mereu a fond de ten…nu stiu…acuma pute a lenor. oribil miros…cred ca ma mut.

In unele zile ne dregem cu muzica englezeasca la care intelegem cuvintele parca abia dupa ce ramanem singuri.
Unde sunt, fata, serile noastre de la parter, cu masina de spalat horcaind pe hol pentru frumusetea noastra de a doua zi? Unde sunt vocile alea plimbarete? Unde sunt? Si cum am ajuns aici ?