Linistea lui Nelu

Manuela se afla undeva între Bucureşti şi Viena; mai exact, într-o cafenea cochetă din Moreni. Îşi luă un cocktail şi împlini 30 de ani. La bar, după ce dadu un check-in la repezeală, intră în vorbă cu un tânăr care iniţial îşi zise: “Sânii! Unde-i sunt sânii?”,
după care o privi în ochi şi acolo rămase înnămolit pentru următorii 50 de ani. Văzând privirea tristă şi a absentă a fetei, tânărul îşi aminti de spusele unui vechi coleg de generală din Dublin: “Ok, cu toţii suntem în căcat, însă unii dintre noi aleg să privească stelele”. Ea îşi privea acum telefonul, şi trebuie spus că aici nu e Dublin, aici e Moreni, locul unde cerul înstelat şi extracţiile petroliere se află în război de peste o sută de ani.

El îi spuse că nu cunoaşte decât două lucruri pe lumea asta, dintre care unul este secretul tinereţii.
Manuela ciuli urechile. Îşi aprinse şi o ţigară – un obicei pe care cu chiu cu vai reuşise să şi-l însuşească în ultimul an de căutări. Era acum capabilă să mânuiască bricheta, să mormăie cu ţigara în colţul gurii, şi să treacă drept sofisticată în poze – toate concomitent!
-Ştii că eşti încă tânăr atunci când te găseşti în miezul verii, iar o poză cu zăpada te azvârle în dorul decembrist. Manuela încuviinţă un pic dezamagită. Frigul era frig, iar ea avea circulaţia proastă. De altfel, oamenii de zăpadă mereu îi aminteau de mătuşă-sa Mioara, moartă de crioglobulinemie la numai 44 de ani.

-Şi-al doilea care-i?
-Al doilea este cu adevărat important, îi raspunse el, după care urma: îţi mai pot oferi ceva de băut? Sau poate un aperitiv?
-Nu, mulţumesc, că nu mai am baterie la telefon, îl refuză ea politicos.
Activ doar pe LinkedIn, tânărul ignorant se dezorientă pentru câteva clipe.
-Al doilea, reluă el, este bucuria de a te simţi acasă înainte de a ajunge acasă. Pentru fiecare dintre noi este diferit. În cazul meu, acea “mulţămire” este benzinăria Nelu Galbenuş, de pe E85. Vazută de la volan, Nelu Galbenus, cu ale sale trei pompe cu benzină proastă, se infiinţează într-un reper nemaipomenit, care îmi cuminţeşte zbuciumul bucurescilor, şoptindu-mi în ureche un cânt al seminţiei.
-Nelu Galbenus e PNL-ist, mie mi-e scârbă de aştia, frate va urma…

Filme o mie

Când am intrat în cameră la frate-miu, acolo mirosea a iarbă și a transpirație parfumata și dacă stau să mă gândesc, frate-miu mereu a avut ceva cu parfumurile, iar femeile îl iubeau pentru asta. Pe pat, agenda lui de poezii  stătea tolănită, deschisă la jumate, ca o concubină obraznică. Mi-am aruncat un ochi:

1. Bucureștiul nu are farmec decât dacă tu însuți ai farmec, el nu se arată  tuturor spălăciților, mai duceți-va încolo de iluștri!

2. Există o manea pe care în facultate mi-ai tot îngânat-o pentru că avea în ea  numele meu și numele tău; râdeam și te uram la greu, dar ne întorceam mereu la ea, la fel cum ne întorceam mereu de-acasă, de la mâncare gătită și teveu, pregătiți să aruncăm încă odată mănușa ficaților noștri și celorlalți defetiști din peuri.

3. Nu-mi poți aminti de revelionul ăla la Sinaia fără ca eu să-ți amintesc că  acolo ai plâns pentru prima oară de față cu mine, la fel cum în general nu se poate aduce în discuție pizda țigăncii fără să se rânduiasca apoi bășina porcului și să se râda.

4. N-o să te mint, mi-aș dori și eu să fiu fericit!

5. The girl next door l-am văzut de vreo 26 de ori, că altul nu aveam,  iar apoi ne-am tras net și filme o mie și tot ce ne-a rămas e regretul că nu am văzut fight club decât o data.

Supravietuitorii

Erau vremuri frumoase alea, unii din noi înfigeam ‘m’-ul în istanbul de nu se vedea, ne durea la bască, în timp ce restul cam beam. În timpul liber, ne pricepeam cu toții la biciclete – eram de groază, și-acuma da-i pe foaia mică, în plm!. Citeam puțin.

Mai târziu, cu carnet și toate cele, ajunseseram să fim noi înșine, în sfârșit. Ha, ha, we screwed! Everybody was aaaalways screwing. Odată intrați în România, ne simțeam superb și soarele de afară ne făcea o imensă plăcere. Ne lipeam frunțile de geam și cugetam, așa cum cugetă geniile și firile simple deopotrivă, atunci când se găsesc într-un vehicul cu geam, aflat în mers. Mai și ploua și părea că venim de departe, ca niște supraviețuitori, ca niște Supra-Viețuitori, ca niște personas știutori de viață. Căcat, eram în Beiuș, veneam de la unguri.

Acum o să ascultăm o piesă din ’70. Începe urât, îndeamnă la sarcini și răspundere – să-ți ții privirea pe drum, mâinile pe volan, e plină șoseaua de nebuni. Dar nebunii… ascult-o până la capăt, femeie!…dar nebunii eram noi, și știam că viitorul e nesigur și sfârșitul mereu aproape.

Nu uita că partea dreaptă a creierului alege muzică asta, iubito! Tu ești mai grasă decât mine, și te iubesc cu totul, dar îți vorbeam de dreapta mea care nu știe multe. Nu o supăra!

You gotta roll, roll, roll, you gotta thrill my soul…

Prunus persica

Importul de nectarine infloreste in aceste zile, precum insasi floarea ce-i tine de PR; Prunus Persica.

Nu e usor de explicat, dar e si mai greu de rememorat. Sub geamul tau, doua pisici se harjoneau zgomotos; aproape isteric. In 2003, termopanele nu luasera amploarea de astazi, iti amintesti, iar tu aveai garsoniera aia la doi. M-am ridicat din pat si am luat in mana o nectarina – perfecta, rotunda, galeza. Am aruncat-o cu toata puterea in directia lor, iar tu ai tresarit un pic, de parca cine stie ce se intamplase. Vecinii dormeau, iar cainele Marius, rasa pura de setter, motaia si el. Am nimerit-o pe una din ele fix in ceafa, in punctul de gratie, unde coloana si craniul pisicesc se unesc delicat. Pe caldaram a ramas. Miau, motherfucker! Cealalta, mai tanara, mai agera, mai proasta, a zbughit-o drept sub rotile unui Cobalcescu ocupat.

 

@Navodari

Nu credea nimeni despre mine ca beau cam multa cafea, nu-mi reprosa nimeni cartile proaste pe care le citeam pe holuri, la dentisti – “Valerie ii apuca bratul tatuat si i-l saruta in cot. De-acolo, buzele ii porneau in recunoastere pana spre umar; era un traseu ud si familiar, care isi gasea repaosul la nivelul tamplei, locul unde toate se simt si se intampla”. Si nimeni nu-mi corecta engleza impiedicata. Nici romana lui ‘pe care‘. E de ras; M-am nascut in ’88 si niciun suflet nu indraznise vreodata sa-mi spuna c-as fi batran. Dar eu eram. Iar locul ala era atat de urat! E atat de urata Constanta! Fetele din Medgidia si Navodari mi-au trecut pragul si patul stiind asta despre mine, ca le detest sorgintea, ca as fi preferat sa se fi nascut in Ploiesti sau la Harare, decat la doi pasi de plaja. Singur veneam la nunti si singur plecam, si nimeni nu-mi cerea discretie; doar bani.

Prezentul. 2012 a venit cu flota-i de indoieli, si atunci s-a facult lumina. O lumina pacatoasa, frumoasa, care-ti albeste dintii si-ti ia mintile mai repede decat poti spune “anii asta, frate…“. Gata cu timpii intermediari, gata cu coatele si umerii si tamplele. Linia de finish straluceste in departare, precum o chelie groaznica, ghicita in viitor. Mana-n cap ti-o pui apoi, panicat, ca sa dai apa la moara istoriei, cu alaiul ei de ziceri fara inima, caci chelu-si pune mana-n cap, iar prostul, CV-ul pe net.

 

Statul de drept

Procedura de suspendare a presedintelui este una care suscita un natural interes, iar natiunea intreaga…

Isi intinse picioarele pe masuta de sticla, in timp ce un oftat lenes ii trada nemultumirea. Cuvantul ‘capot’ o facea sa se simta batrana, asa ca isi trase halatul de panza peste genunchi. Ea era o femeie frumoasa, la nici 30 de ani, care punea pasiune in tot ceea ce facea, care spunea lucrurilor pe nume, care facea poze deosebite, care se plimba cu bicicleta aproape lunar, careia ii placea sa se distreze cu prietenii, si careia plimbarile sub clar de luna nu ii erau indiferente. Acum, rosti pentru sine si pentru intreaga sa garderoba (subiect al unui credit la BRD): “pentru asta au intrerupt ei ‘Inger salbatec‘?!”

Vara isi batea joc de tot. Erau voci care pretindeau ca fusese incalcata constitutia, in timp ce altii se intrebau de cand baga Romantica breaking news. De curand, se inventase o bere plina de lamaie, pe care ea o sorbea din pahare de sampanie. Dulce nectar al zeilor! Duse cupa la gura si ciuli urechile, daca tot ii era lene sa se intinda dupa telecomanda: “Merkel isi exprima temerea ca statul de drept a fost masacrat in ultimele zile, in Romania“. Statul de drept, se gandi ea, sa se mai duca dracului! Rafael Armando era pe cale sa o ceara pe curva aia de nevasta cand, pe nepusa masa, i l-au bagat pe gat pe Base. Base sa se duca dracului si el, cu tot cu flota lui! Ea credea ca telenovela era in direct si pierdea ceva; si oricum, se mai gandi dansa, destul cu statul de drept, ca au furat destul! Statul de stang, ce-are?!

Ele fara noi

M-a dus la gara si era felul in care conducea…. Era agitata ca un personaj de Sharpe si schimba vitezele mai des ca un nebun la Imola. Si-mi amintesc ca zambea. Trezita din somn, indiferent de motiv, ea nu zambea niciodata. Era 3 dimineata, iar eu in dreapta ei eram cam pleostit. Ce vara tampita avea sa fie, eu fara ea, ea fara mine. Parcand masina, plina de surprize cum era, m-a lasat sa-i descopar o alunita pe gat. Ultima pe care aveam sa i-o vad. A tras frana de mana desi nu eram in panta; invatase asta de la mine, cel mai prost si mai paranoic sofer din cati vazuse splendidul bucuresti. Si m-am trezit gandindu-ma ca poate ca ma iubeste mai mult decat o iubesc eu, si ca armata n-o sa fie atat de grea, si ca razboiul asta nu e cel mai rau lucru din lume. 2012 ma iubea, poate, si el. Pe peron, ne-am luat la revedere asa cum exersaseram amandoi in minte de o mie de ori. Am scos capul pe geam de la clasa a doua, iar trenul se puse in miscare. Ca-ntr-o scena turnata perfect din prima, i-am vazut buzele strigandu-mi ceva. “O sa te astept, iubitule” mi s-a parut ca spune, dar poate ca asta era mintea jucandu-mi feste. M-am asezat pe bancheta, intr-o caldura care ma durea. Nicio bere si atatia kilometri! Am deschis ultimul numar din “Timpul” , iar trenul isi luase viteza. Si cand am scos capul pe geam pentru ultima oara, ca sa scuip,  am vazut-o plangand. Striga in continuare “de ce trebuie sa pleci, tampitule?

On the road

“They have worries, they’re counting the miles, they’re thinking about where to sleep tonight, how much money for gas, the weather, how they’ll get there –  and all the time they’ll get there anyway, you see. But they need to worry and betray time with urgencies false and otherwise, purely anxious and whiny, their souls really won’t be at peace unless they can latch on to an established and proven worry and having once found it, they assume facial expressions to fit and go with it, which is, you see, unhappiness, and all the time it all flies by them and they know it and that too worries them no end”

–Dean